Nevoia umană de posesie este ceva cunoscut, verbul „a avea” este imediat următor ca importanță după „a fi” probabil în toate limbile Pământului.

E clar că posesia vine la pachet cu noțiunea de „nevoie”, şi de-aici lucrurile se împart şi mai tare, fiecare are nevoile şi dorințele lui:

 Copiii plâng că nu pot avea o anume jucărie, adulții caută să aibă lucruri vitale şi peste limita necesității, şi mai mult sau mai puțin viața noastră se învârte în jurul ideii de posesie. Am realizat asta în timp ce citeam o povestire de Tolstoi, „Holstomer”. Vocea naratorului este atribuită calului Holstomer, care, neînțelegând în întregime graiul omenesc încearcă să deducă ce este acel „al meu” de care oamenii tot vorbeau, ce însemna că el era „calul meu” şi de ce oamenii foloseau atât de des cuvintele astea, reuşind să ne reamintească cât de mult ne gândim, noi oamenii, la „a avea”, cât e necesitate şi cât e egoism.

Deşi am citit povestirea cu ani în urmă, pasajul acesta despre posesie şi apartenență mi-a rămas clar în minte, şi mi-am amintit de el cu altă ocazie:

Mergeam cu maşina într-o dimineață, nu mai ştiu unde, cu tatăl meu şi nepotul meu care pe atunci avea vreo doi ani, şi am observat copilul urmărind de ceva vreme luna care încă nu plecase de pe cer, după care a întrebat: 

Bunicule, dar luna e a noastra? 

Nu pot să îmi amintesc răspunsul tatălui meu dar nu pot să nu mă gândesc: oare ce-ar fi vrut să facă cu ea? 

Anunțuri

3 gânduri despre “Dar luna, e a noastră? 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s