Tocmai am terminat de citit romanul „Toate numele”, şi-mi transcriu aici impresiile proaspete şi nedospite. ☺
Primul lucru care mi-a plăcut la acest roman este că ne duce într-un decor neaşteptat de plictisitor şi neaşteptat de productiv pe plan metaforic: registrul stării civile al unui oraş despre care nu ni se oferă detalii.
Personajul din centrul romanului „toate numele”, paradoxal, este singurul personaj căruia îi ştim numele, de fapt doar prenumele: domnul José, un bărbat de 52 de ani care lucrează în arhivistică şi se pare că are o viață cel puțin monotonă, locuieşte singur, într-o casă pe care o desparte doar un perete de locul de muncă, mereu într-un mediu prăfuit, vechi, unde nici relațiile interumane nu sunt mai colorate decât decorul, pe care ni-l imaginăm, de dragul cromaticii, gri.
„Unii dintre cei ce se nasc intră în enciclopedii, în istorii, în biografii, în manuale, în colecții de tăieturi din ziare, pe când ceilalți, comparația nu e cea mai potrivită, sunt precum norul care a trecut fără să fi lăsat vreun semn al trecerii sale, dacă a plouat n-a fost destul ca să ude pământul. Ca mine, se gândi domnul José.”
Ca o mică aroganță împotriva rutinei, eroul nostru avea o pasiune, culmea,  tot cu rigori arhivistice: o colecție de dosare cu tăieturi din ziar ale ştirilor despre primele 100 de celebrități locale, dosare pe care le completa sistematic, folosindu-se chiar de registrele arhivei unde muncea. Totul pare să se complice atunci când sustrăgând nişte fişe de la locul de muncă, de fişa unei celebrități se lipise o altă fişă, cea a unei femei necunoscute, pe urmele căreia protagonistul porneşte o investigație în toata regula fără a-i fi totuşi clar motivul acestei curiozități pe care o simțea față de necunoscută.
De-a lungul narațiunii eroul nostru poartă conversații rodnice cu tavanul şi şi cu sine, îşi pune adesea la îndoială, mai în glumă, mai în serios, deplinătatea sănătății mintale, şi caută să înțeleagă scopul căutării pe care o pornise:
„Dar oare de ce-o vreau eu, pentru ce, ce-am să fac cu ea după ce o s-o găsesc”.
Detaliile modului de organizare al arhivei sunt lucruri care pe cât de plat sună, te invită la nişte cugetări profunde, iar imaginația autorului este fără îndoială potentă, pe de o parte poate să contureze moliile şi şoarecii ca pe nişte personaje cu un rol foarte mare în arhivă, imaginând consecințe mărețe ale acțiunilor lor, iar pe de altă parte pune în scenă un discurs de tip stream of counsciousness total plauzibil a eroului, care-mi pare pe alocuri un Raskolnikov caricatural care caută să ascundă chinurile existențiale şi micile plăceri vinovate uneori ilegale, sub o „poker face” perfect bărbierită, aşa cum de altfel cere politica locului de muncă.
Chiar dacă activitățile detictivistice ale domnului José frizează ilegalul, romanul nu ne duce până la un punct în care suspansul ne face inima să tresară. Domnul José ne dozează totul, în virtutea enervantelor reflexe de arhivar pedant de care suferă, ne refuza fluxul de adrenalină, opreşte totul, şi se culcă exact în „locul crimei”, astfel ritmul romanului rămâne aproximativ constant, dar are marele merit de a construi un personaj şi un decor  uşor de reperat în marea galerie pe care o deține fiecare cititor.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s