Aseară am terminat  Bătrânul care citea romane de dragoste, dar am lăsat până azi împresiile să se așeze, să se răcească.
Acesta este primul roman de Sepulveda pe care îl citesc și am impresia că lumea bătrânului prezentată în roman este doar o parte din marea poveste a lui Sepulveda, și mi-ar plăcea să descopăr mai mult.
În traducerea pe care am citit-o eu limbajul nu părea pretențios, cu toate acestea, romanul reușește să ne ducă în atmosfera exotică unde se desfășoară întâmplările, iar personajele sunt desenate sugestiv, uneori chiar caricatural.
Titlul mi-a înșelat într-o oarecare măsură așteptările (și imi place când mi se întâmplă asta), așteptam să găsesc un  personaj al cărui neputință cauzată de bătrânețe să fie un element care stârnește compasiune, bătrânul nostru este însă un vânător iscusit cu simțuri ascuțite, singur, ce-i drept, dar prea deprins cu asta ca să-l deranjeze, fără prea mari propensiuni spre melodramatism.
 Antonio Jose Bolivar Proano, locuia într-o colibă pe malul râului Nangaritza, și, la fiecare 6 luni când venea dentistul în sat, primea de la acesta două romane de dragoste.
Descoperirea  citititului a avut loc atunci când eroul a mers pentru prima dată la vot (în schimbul căruia a și primit o sticlă de tărie) și a constatat uimit că știe să citească, apoi, a aflat de la un preot cum că există cărți despre orice, chiar și despre dragoste (lucru prea puțin cunoscut lui, care se trezise însurat cu Dolores Encarnacion del Santasimo Sacramento Estupinan Otavalo pe când erau doar niște adolescenți, iar ea murise bolnavă de malarie la câțiva ani după aceea).
După căteva încercări de lectură din mai multe domenii, eroul nostru a rămas la romanele de dragoste, preferabil cu ,,suferințe, iubiri tragice și finaluri fericite”, iar identificarea rădăcinilor acestei preferințe ar duce la alte lungi discuții.
Ceea ce m-a surprins a fost modul în care citește bătrânul, datorită titlului care spune convingător ,,citea”, la început mi-l imaginam genul de ,,cititor-devorator” al romanelor de dragoste, poate un Don Quijote, sau mai degrabă un… domn Bovary, dar am descoperit că eroul nostru avea o minte ascuțită și un sarcasm cuceritor chiar dacă era puțin instruit într-ale cititului: acesta mai mult silabisea, ajutat de o lupă, și  putea să citească aceleași pagini zile în șir, silindu-se să înțeleagă cuvinte pe care nu le cunoștea, sau să-și imagineze locuri în care nu fusese niciodată, și lucruri de care nu mai auzise.

,,citea anevoie, silabisind cuvintele și mai apoi bolborosea cu glas scazut, ca și cum le-ar fi savurat, iar atunci când deslușea înțelesul unui cuvânt îl repeta dintr-o răsuflare. În cele din urmă, făcea același lucru cu întreaga frază și astfel reușea să-și însușească sentimentele și ideile plăsmuite în paginile citite”

Cartea aceasta are  are unele nuanțe de ironie care îmi aduc aminte vag de Tigrul Alb al lui Aravind Adiga, mai ales că aici vorbim despre junglă la propriu,  iar pasajul care mi-a plăcut cel mai mult, că tot am adus tigrii în discuție,, este cel al confruntării personajului cu tigroaica, în care nu există nici urmă de ironie, cu prilejul căruia personajul se analizează pe sine, așteptând atacul final.

,,Vânătorul trebuie să fie întotdeauna puțin flămând, pentru că foamea ascute simțurile”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s